Teoria dedublării timpului şi a planetei noastre

Suntem pe cale de a trăi sfârşitul unui ciclu solar de dedublare a timpului? Este cea ce demonstrează teoria dedublării enunţată de Jean-Pierre Garnier Malet.

 

Teoria dedublării (The Doubling Theory) a lui Jean-Pierre Garnier Malet a făcut obiectul a patru publicări ştiinţifice succesive într-o revistă internaţională de referinţă, în 2006.

În rezumat, teoria lui lărgeşte principiile de bază admise de fizica modernă fără a pune în discuţie pentru atât legile existente. Ea permite de a înţelege originea şi necesitatea unei mişcări fundamentale de dedublare periodică pentru toate particulele care evoluează într-un orizont.

Sursa- Based upon a NASA image, see, Wikipedia.

Sursa- Based upon a NASA image, see, Wikipedia.

Dedublarea unei particule în spaţii şi în timpuri virtuale are drept scop acela de a permite accelerarea anticipării mişcărilor particulei în spaţiul său şi în timpi reali.

Teoria de dedublare introduce o scurgere a timpului perfect continuu dar depinde de observator deoarece această scurgere este definită ca o succesiune de momente de observaţie separate de momente de neobservaţie când timpul se scurge diferit.

Astfel luminarea noastră obişnuită ne dă aparenţa unei lumini continuă: stingându-se şi aprinzându-se de cinci ori pe secundă, este de fapt „stroboscopică”.

Drept urmare, omul de ştiinţă francez a definit un timp stroboscopic a cărui continuitate nu este decât o aparenţă pentru un observator care evoluează în acest timp.

Frecvenţa acestei stroboscopii temporale va fi deci o caracteristică esenţială a timpului unui observator în orizontul observaţiei sale.

Utilizată pentru particule în mecanica cuantică, această noţiune a orizontului este o realitate fizică în tot Universul. Un grăunte de praf, un atom, o plantă, o galaxie sau un univers oarecare este la urma urmei orizont de particule în interacţiune şi particulă internă în propriul orizont.

În teoria de dedublare, o particulă într-un orizont este întotdeauna considerată ca un orizont de particule. Un timp se poate defini printr-o mişcare periodică a speciei într-un orizont al observatorului. Limitând observaţiile şi interacţiunile, diferite orizonturi pot deci defini diferte scurgeri ale timpului.

Numită de Malet mişcare fundamentală de dedublare, o mişcare periodică particulară permite de a se diferenţia scurgerile timpului între o particulă internă, constituind un orizont intermediar, şi un orizont extern unde acest orizont intermediar este particular. Transformarea unui orizont intern în particulă de un  orizont extern necesită un număr constant de orizonturi intermediare înmagazinate  în aceeaşi mişcare care poate astfel să se accelereze . Această accelerare a mişcării este de asemenea cea a scurgeii timpului definit de această mişcare în fiecare orizont.

Definitiă printr-un ansamblu de mişcări periodice într-un spaţiu tridimensional, această mişcare fundamentală este la baza teoriei de dedublare a lui Malet. A utiliza două orizonturi analoge pentru a examina interacţiuni analoge în două scurgeri de timpuri diferite permite de a anticipa în orizontul unde această scurgere este lentă rezultatul observabil în orizontul unde această scurgere este rapidă. Această anticipare poate atunci să fie examinată ca rezultatul unei dedublări a spaţiului şi a timpului.

Cu alte cuvinte, suntem dedublaţi în spaţii şi timpuri în dedublări periodice. Pentru a supravieţui, deschiderile temporale ne leagă de trecut şi de viitor! Pentru a trăi bine, este necesar de a şti să le cunoaştem pentru a le putea controla.

Dar mişcarea elicoidală de dedublare a timpului şi a spaţiului este un fenomen pe care îl observăm în tot Universul la fel de bine în marele infinit celest cât şi în infinitul mic al celulelor noastre şi în ADN-ul uman.

Content Protection by DMCA.com
Adaugă la favorite Legătură permanentă.

Lasă un răspuns